Mereu sunt fericit cand descoper ceva nou pentru mine. Pot afirma ca, dupa citirea acestei carti , ma simt mai implinit. Am cunoscut o autoare noua si am descoperit o carte buna.
In aceasta relevare revolutionara a unui timp lugubru , autoarea inceacra sa ne comunice duritatea unui sentiment imperios in cadrul evenimentelor implacabile cauzate de politicile obscure din inceputul seculului XX.
Cartea ne arata viata unor oameni simpli , inconjurati de o lume innebunita de razboi. Dragostea juvenila infloreste in scrumul luptelor si a suspiciunilor , anuland moartea prin viata. Dragostea se inalta, asemeni uni phoenix, din ruinile lumesti , pentru a restabili echilibrul si pentru a anula dezastruoasa cadere a lumii in van. Urmarim mai multe situatii, mai multe familii , apartinand diferitor paturi sociale, unite de misterioasele anecdote despre Hitler si masina lui de razboi.Prin intermediul acestor intamplari, sesizam starea de spirit a societatii estone din timpul inceputului razboiului mondial si a ocuparii sovietice, cosmarul ce ne-a unit timp de 50 de ani. Autoarea pune semnul egalitatii intre pericolul vestic si cel estic , lucru pe care criticii literari sovietici au evitat sa-l comenteze. Anume aceasta bipolaritate eroica si revolutionara confera operei nuanta de patriotism. Personajele ne comunica direct ca acele vremuri nu necesitau o schimbare. Ocupatia sovietica avea sa aduca doar teroarea si ura generatiilor ce vor urma. Prin intermediul unei astfel de viziuni, autoarea comunica conducerii ca nu sunt doriti si nu trebuie sa ramana in tara. In acei ani, o carte care critica falsul “ Razboi de eliberare “ sovietic slujea drept indemn la rezistenta si la trezirea constientei nationale.Discursurile patetice si sobre ale personajelor nu necesita o comentare.
Titlul lucrarii induce cititorul neinitiat in eroare. Creaza impresia unei glumes au a unor povestiri hazlii. Nimbul fericirii imaginare este spulberat de evenimentele relatate chiar la inceputul cartii. Prin fiecare nou capitol , persista senzatia imuabila a unei istorisiri politiste, care trebuie sa se soldeze cu un raspuns la intrebarea din titlu. Totusi anecdotele reprezinta un punct de reper pentru comunicarea simtirilor unui timp trecut. Studiind istoria unei “crime” antihitleriste, inconstient , studiem istoria unui popor linistit, pasnic. Personajele ( de multe ori inconstiente de faptul razboiului ) , ne demonstreaza lipsa dorintei de lupta a acestui popor.Aspiratia primordiala catre pace si viata domina spiritual general social.
Lecturand opera, am descoperit pentru mine un razboi din perspective umana. Prin numeroasele evenimente istorice, am invatat sa observ omul , ca centrul universului.Omul este cel ce dicteaza cursul evenimentelor sic ea mai mare crima este lipsirea omului de acest drept.Dorinta fiecaruia este decisive.Dreptul de autodeterminare Universala trebuie sa ramana in inimile noastre ca vesnica chemare a dreptatii. Oamenii antici isi incredintau soarta iluziilor metafizice si mitologice, incercand sa scape de responsabilitatea primordiala pentru viata lor. Au curs milenii si acum suntem obligate sa facem o alegere. Dreptatea ne curge in sange , alaturi de lasitatea si frica. Viitorul ne apartine, iar soarta nu ne-a fost scrisa in nici o carte de aur a tariilor ceresti.
Prin intermediul interventiilor jurnalistice, in cele 12 capitole , autoarea traseaza o linie de parallelism istorico-social , ce ne ajuta san e inchipuim si explicam cele intamplate.
Lilli Promet ne arata un timp greu , in care , totusi , a supravietuit o natiune, prin toate sentimentele ce nu au disparut. Aceasta opera este o chemare la rezistenta , care ar tebui sa ajunga si la noi , popor care, din frica schimbarilor, nu facem ceea ce trebuie sa facem
In fine, trebuie sa revin la certitudinea mea imperioasa. Viata ne apartine si trebuie s-o schimbam spre bine. Deciziile noastre trebuie respectate.
Thursday, February 26, 2009
Friday, February 20, 2009
De ce?
Curg amintirile incet pe-a mea dorinta
O nostalgie moarta imi domina in gind
Trecut de mult uitatul recapata fiinta
Cand savurez al nostru sfant avant
De ce permitem altii pe noi sa ne conduca?
De ce de-ai nostri frati alaturi nu traim?
De ce jucam noi piesa menita sa distruga?
De ce sub semnul fricii noi inca mai dormim?
Aceste vremuri sumbre, dictate de-o greseala,
Impun revizuirea maligmei intrebari:
Vom auzi noi oare a patriei chemare?
Vom reveni noi oare la sfintele visari?
O nostalgie moarta imi domina in gind
Trecut de mult uitatul recapata fiinta
Cand savurez al nostru sfant avant
De ce permitem altii pe noi sa ne conduca?
De ce de-ai nostri frati alaturi nu traim?
De ce jucam noi piesa menita sa distruga?
De ce sub semnul fricii noi inca mai dormim?
Aceste vremuri sumbre, dictate de-o greseala,
Impun revizuirea maligmei intrebari:
Vom auzi noi oare a patriei chemare?
Vom reveni noi oare la sfintele visari?
Lasă-te răstignit, adevărule, poate că te va găsi lumea în sufletul ei aşa cum l-a găsit pe Hristos.
Istoria este o greseala care se repeata. Oamenii nu pot, sau pur si simplu nu doresc sa inteleaga greselile predecesorilor. Doar evenimentele lugubre pot schimba ceva. Hristos a incercat sa faca viata mai buna prin predicile sale pacifiste, insa a fost cu adevarat auzit doar dupa ce a fost rastignit.Martirul Bortolomeu a fost auzit si cunoscut doar dupa ce i-a fost scoasa toata pielea de pe corp. Razboiul a fost sfarsit doar dupa cea mai dezastruoasa greseala a omenirei, lasnsarea pe 6 si 9 septembrie celor doua trimise ale mortii…. Totul se sfarseste doar prin distrugere completa. Totul se sfarseste in van.
Grigore Vieru, care a incercat prin opera si aforismele sale sa ne comunice adevarul, a inteles acest lucru inainte tuturor. Cuvantul nu are putere. Putem sa auzim multe lucruri asupra carora trebuie sa gandim, insa de multe ori incercam sa evitam acest lucru. In trecerea sangeroasa prin intunecimea istorie, oamenii au invatat sa se teama. Toti sunt nemultumiti, insa nimeni nu doreste o schimbare. Ne tinem de un prezent care nu ne apartine, incercam sa oprim acest ciclu implacabil a istoriei. Oamenii nu doresc sa creada intr-un viitor mai bun , din frica unuia mai rau.
De ce, totusi, sesizam mai bine durerea , decat cuvintele? Cred ca imi pot raspunde la aceasta intrebare. Durerea este ceea cu ce se termina o viata de luptator. Sentimentul malefic slujeste drept limita evenimentelor, iar o transgresare este imposibila. Mustrarile de constiinta sunt cele mai puternice simtiri ale omului. Iar atunci cand noi vedem durerea cuiva, anume acest sentiment il simtim. Ne simtim vinovati de ceea ca nu a fost auzit , ca nu a fost ascultat si sfaturile lui nu au fost urmate.Un exemplu a puterii acestor sentimente este puetrea exercitata in trecut ( mai putin in prezent) de biserica catolica asupra lumii(sa nu ma inteleaga cineva gresit, eu sustin ideea unei biserici , omul are nevoi de credinta pentru a avea un punct de reper la care sa se poata mereu intoarce). Biserica catolica este construita pe baza miturilor despre martiri , pentru a face oamenii sa se infricoseze mai tare, pentru ai face sa doreasca sa se ascunda sub nimbul luminos al bisericii. Multe din aceste istorisiri religioase nu sunt adevarate, insa ele ajuta pentru ilustrarea ( desi exagerata) a unei lumi arhiplina de tragitism , de durere si de crime. Cuvintele nu sunt destule pentru a ilustra si a convinge omul, de aceea biserica a apelat la picture. Picturile bisericesti , cum ar fi cele ale lui Caravagio , ne fac sa credem in ceea ce vedem . Aici intelegem ca pe sange am crescut , si incercam sa evitam acelasi viitor.
Si totusi , care este motivul unei asemenea atitudini din partea oamenilor? Frica, sau poate indolenta noastra ne oblige sa renuntam la actiuni pana in ultimul moment.
Anume acest neajuns primordial a incercat sa-l combata Grigore Vieru prin opera sa, prin indemnele sale la lupta. A trait ca un martir si s-a stins din viata ca un martir, fara sa fie ascultat si inteles pana la capat. Indemnurile sale raman o prezenta in fiecare din noi. Sucomband in real, Grigore Vieru a obtinut nemurirea in etern, a devenit ceea ce trebuia sa devina in viata, faclia viitorului nostru.
Oare chiar nu suntem capabili san e intelegem greselile din cuvinte? Oare chiar trebuie sa fie aduse jertfe pentru ca noi sa incepem sa iubim , sa schimbam, sa luptam?? “Dumnezeu a plans peste tara cu lacrima limbii noastre “ . Cuvantul trebuie sa schimbe totul. Sa nu asteptam noi martiri, sa-I respectam si sa-i iubim pe cei care sunt vii, sa intelegem adevarul din cuvinte. Aceasta ne-a spus Vieru toata viata. Sa-i urmam, deci , ultimul sfat.
Grigore Vieru, care a incercat prin opera si aforismele sale sa ne comunice adevarul, a inteles acest lucru inainte tuturor. Cuvantul nu are putere. Putem sa auzim multe lucruri asupra carora trebuie sa gandim, insa de multe ori incercam sa evitam acest lucru. In trecerea sangeroasa prin intunecimea istorie, oamenii au invatat sa se teama. Toti sunt nemultumiti, insa nimeni nu doreste o schimbare. Ne tinem de un prezent care nu ne apartine, incercam sa oprim acest ciclu implacabil a istoriei. Oamenii nu doresc sa creada intr-un viitor mai bun , din frica unuia mai rau.
De ce, totusi, sesizam mai bine durerea , decat cuvintele? Cred ca imi pot raspunde la aceasta intrebare. Durerea este ceea cu ce se termina o viata de luptator. Sentimentul malefic slujeste drept limita evenimentelor, iar o transgresare este imposibila. Mustrarile de constiinta sunt cele mai puternice simtiri ale omului. Iar atunci cand noi vedem durerea cuiva, anume acest sentiment il simtim. Ne simtim vinovati de ceea ca nu a fost auzit , ca nu a fost ascultat si sfaturile lui nu au fost urmate.Un exemplu a puterii acestor sentimente este puetrea exercitata in trecut ( mai putin in prezent) de biserica catolica asupra lumii(sa nu ma inteleaga cineva gresit, eu sustin ideea unei biserici , omul are nevoi de credinta pentru a avea un punct de reper la care sa se poata mereu intoarce). Biserica catolica este construita pe baza miturilor despre martiri , pentru a face oamenii sa se infricoseze mai tare, pentru ai face sa doreasca sa se ascunda sub nimbul luminos al bisericii. Multe din aceste istorisiri religioase nu sunt adevarate, insa ele ajuta pentru ilustrarea ( desi exagerata) a unei lumi arhiplina de tragitism , de durere si de crime. Cuvintele nu sunt destule pentru a ilustra si a convinge omul, de aceea biserica a apelat la picture. Picturile bisericesti , cum ar fi cele ale lui Caravagio , ne fac sa credem in ceea ce vedem . Aici intelegem ca pe sange am crescut , si incercam sa evitam acelasi viitor.
Si totusi , care este motivul unei asemenea atitudini din partea oamenilor? Frica, sau poate indolenta noastra ne oblige sa renuntam la actiuni pana in ultimul moment.
Anume acest neajuns primordial a incercat sa-l combata Grigore Vieru prin opera sa, prin indemnele sale la lupta. A trait ca un martir si s-a stins din viata ca un martir, fara sa fie ascultat si inteles pana la capat. Indemnurile sale raman o prezenta in fiecare din noi. Sucomband in real, Grigore Vieru a obtinut nemurirea in etern, a devenit ceea ce trebuia sa devina in viata, faclia viitorului nostru.
Oare chiar nu suntem capabili san e intelegem greselile din cuvinte? Oare chiar trebuie sa fie aduse jertfe pentru ca noi sa incepem sa iubim , sa schimbam, sa luptam?? “Dumnezeu a plans peste tara cu lacrima limbii noastre “ . Cuvantul trebuie sa schimbe totul. Sa nu asteptam noi martiri, sa-I respectam si sa-i iubim pe cei care sunt vii, sa intelegem adevarul din cuvinte. Aceasta ne-a spus Vieru toata viata. Sa-i urmam, deci , ultimul sfat.
Subscribe to:
Posts (Atom)
