Suferinţa este mai necesară decât orice plăcere în formarea unui caracter

“ Suferinta este ucenicia marilor vointe omenesti”
H. de Balzac

Suferinta, aceasta tragica solie, binecuvantare soptita in tariile ceresti , prezenta pretutindeni, a devenit pentru oameni un imbold spre trezire, un inceput de schimbare, o pecete a geniilor.Prezenta-i o simti peste tot, dar fiecare o interpreteaza in felul sau.Pentru cei puternici , aceasta devine semnul divin, ei incepand lupta pentru supravietuire, pentru cei slabi ea devine vesnicul motiv pentru tanguiala. Cert este un fapt: prin suferinta suntem capabili sa sesizam greselile.
Suferinta trebuie interpretata cu optimism, ca un ajutor in trecerea vicistitudinilor vietii, caci doar atunci cand sufera omul devine activ. Suferinta impune o schimbare, deci ajuta la inlaturarea leneviei.A suferi e modul de a fi activ fara a face ceva( E.Cioran).Reformuland cuvintele marelui roman, intelegem ca doar in suferinta omul gaseste fortele primordiale necesare pentru evolutie.Acest fapt e lesne de inteles chiar din recitirea Genezei , incat oamenii arhaici, traind in Paradis, nu schimbau nimic, nu incercau sa evolueze.In lipsa suferintei, omul nu simte necesitatea de a se ridica mai sus pe treptele cunoasterii.
De altfel , fiecare schimbare izbucneste dintr-o mare de suferinte, iar fiecare cuget genial se ineaca in aceasta.Suferinta nu este rau, este consecinta si aproape intotdeauna leacul raului(Eliphas Levi).Oamenii sufera cand nu sunt intelesi de ceilalti , cand sunt diferiti, iar din aceasta situatie sunt trei iesiri. Una este aceea de a te schimba, devenind unul din multii, traind in conformitate cu standartele vremii.
Ultimile doua variante pot fi sumate astfel: Suferinta indelungata duce sau la nebunie sau la genialitate, ceea ce inseamna ca omul care sufera si refuza sa se schimbe se zbate intre aceste doua categorii diametral opuse si totusi atat de asemanatoare.Geniul care nu reuseste sa schimbe lumea devine in ochii acesteia un nebun, iar cel ce reuseste, devine un idol pe veci. Astfel inteleg intersectarea nebuniei cu genialitatea( testele psihologice au aratat ca unii dementi au aceasi clima sufleteasca cu analogii lor ilustri). Un geniu este un om care, trecut prin suferinta a reusit nu doar sa ramana fidel propriilor conceptii, dar sa si schimbe lumea ce-l inconjoara.(Ceea ce afirm nu inseamna ca fiecare nonconformist este un geniu, dar fiecare geniu este un nonconformist.)
Desi putem asemana caracterul unui om cu o bucata de piatra ce isi asteapta sculpturul, exista o diferenta vitala intre aceste doua cazuri. Daca bucata de piatra este modelata de un maestru, atunci omul trebuie singur sa se schimbe, iar moderatorul, forta intermediara care impinge omul spre modelare este suferinta.
Exemplul clasic al geniului suferind il gasim in personalitatea controversata a lui Van Gogh, care si-a intrecut vremea, suferind din cauza primirii reci oferite de intelectualitatea acelor vremuri. Genialul pictor era nevoit sa traiasca in saracie, din cauza ca picturile, care astazi costa milioane, atunci nu erau pretuite de oameni.Alt exemplu este genialul Leonardo da Vinci , care era pretuit doar pentru picturile sale, desi era un inginer nu mai putin capabil, reusind sa schiteze submarina si aparate de zbor inca din acele obscure vremuri.
Daca e sa lasam tema fraternitatii intre suferinta si genialitate, gasim acest sentiment la obarsia tuturor miscarilor sociale.Poporul, nemultumit de suferinta cauzata de despotismul si tirania conducerii, s-a ridicat de multe ori , intru schimbare si o viata mai buna.Cel mai proaspat exemplu de miscare nationala este cel din Moldova in 1989, cand, pe fonul revoltelor antisovietice, patriotii au schimbat conducerea, devenind eroi nationali, eroi care nu mor niciodata(insa, din pacate, se pierd in vreme).
Toate cele spuse mai sus trebuie sa slujeasca ca o conturare a importantii suferintei in plan mondial.Cat tine de caracter, suferinta reprezinta, pentru multi oameni, combustibilul necesar pentru actiune.
Din pacate, majoritatea oamenilor gasesc in suferinta nu un impuls, ci o stavila in calea spre succes.Acesti oameni refuza sa lupte, refuza sa se schimbe si asteapta ajutorul celor ce ii inconjoara, evitand axioma primordiala :daca vrei ceva, trebuie sa o faci singur.Acest tip de oameni sug vlaga celor luptatori, oprindu-i din calea lor.Reformuland cuvintele fantomaticului personaj al lui Al.Dumas din “Laleaua Neagra”, juristul Hugo Grotius, putem afirma ca unii oameni sufera destul de mult, pentru a avea dreptul, sa nu spuna niciodata:Sunt fericit.Este vorba despre oameni dependenti de mila inconjuratorilor, oameni carora le place sa-si expuna suferinta pentru a capata popularitate.

In fine , sa ne intoarcem la cuvintele marelui H. de Balzac, “ Suferinta este ucenicia marilor vointe omenesti”.Suferi, doar atunci cand iti doresti schimbarea, suferi doar atunci cand nu te simti la locul tau, suferi doar atunci cand stii ca poti face ceva.
Insa nu trebuie sa eterizam suferinta, incercuind-o cu nimbul simpatiei, suferinta trebuie detestata in continuare si privita ca un dusman, insa unul mult asteptat si respectat, caci viata este o lupta si nu suferi doar atunci cand ai murit, dar nu poti numi moartea o victorie.Emil Cioran afirma ca ceea ce are bun in el datoreaza suferintei, dar si ceea ce a pierdut tot ei se datoreaza, de aceea suferinta nu poate fi nici blestemata, dar nici iubita.
Suferinta si-a obtinut rolul pe care il detine acum datorita caracterului pasiv al omului.Din pacate, oamenii prefera sa-i conduca o mana aspra, care sa le zica ce sa faca ,decat sa se autoinstruiasca.Din cauza lipsei de organizare, caracteristica oamenilor de rand, anarhia, de altfel ca si democratia ateniana sunt forme de conducere date uitarii.In cotidian, rolul mainei de fier il joaca suferinta, care obliga actiunea.

Suferinta trebuie respectata, cum este respectat dusmanul ,iar lupta impotriva ei dusa mereu. Desi un sentiment lugubru, in ea se ascunde licarirea unui viitor mai bun.

“Cine raspandeste anecdote “ de Lilli Promet

Mereu sunt fericit cand descoper ceva nou pentru mine. Pot afirma ca, dupa citirea acestei carti , ma simt mai implinit. Am cunoscut o autoare noua si am descoperit o carte buna.
In aceasta relevare revolutionara a unui timp lugubru , autoarea inceacra sa ne comunice duritatea unui sentiment imperios in cadrul evenimentelor implacabile cauzate de politicile obscure din inceputul seculului XX.
Cartea ne arata viata unor oameni simpli , inconjurati de o lume innebunita de razboi. Dragostea juvenila infloreste in scrumul luptelor si a suspiciunilor , anuland moartea prin viata. Dragostea se inalta, asemeni uni phoenix, din ruinile lumesti , pentru a restabili echilibrul si pentru a anula dezastruoasa cadere a lumii in van. Urmarim mai multe situatii, mai multe familii , apartinand diferitor paturi sociale, unite de misterioasele anecdote despre Hitler si masina lui de razboi.Prin intermediul acestor intamplari, sesizam starea de spirit a societatii estone din timpul inceputului razboiului mondial si a ocuparii sovietice, cosmarul ce ne-a unit timp de 50 de ani. Autoarea pune semnul egalitatii intre pericolul vestic si cel estic , lucru pe care criticii literari sovietici au evitat sa-l comenteze. Anume aceasta bipolaritate eroica si revolutionara confera operei nuanta de patriotism. Personajele ne comunica direct ca acele vremuri nu necesitau o schimbare. Ocupatia sovietica avea sa aduca doar teroarea si ura generatiilor ce vor urma. Prin intermediul unei astfel de viziuni, autoarea comunica conducerii ca nu sunt doriti si nu trebuie sa ramana in tara. In acei ani, o carte care critica falsul “ Razboi de eliberare “ sovietic slujea drept indemn la rezistenta si la trezirea constientei nationale.Discursurile patetice si sobre ale personajelor nu necesita o comentare.
Titlul lucrarii induce cititorul neinitiat in eroare. Creaza impresia unei glumes au a unor povestiri hazlii. Nimbul fericirii imaginare este spulberat de evenimentele relatate chiar la inceputul cartii. Prin fiecare nou capitol , persista senzatia imuabila a unei istorisiri politiste, care trebuie sa se soldeze cu un raspuns la intrebarea din titlu. Totusi anecdotele reprezinta un punct de reper pentru comunicarea simtirilor unui timp trecut. Studiind istoria unei “crime” antihitleriste, inconstient , studiem istoria unui popor linistit, pasnic. Personajele ( de multe ori inconstiente de faptul razboiului ) , ne demonstreaza lipsa dorintei de lupta a acestui popor.Aspiratia primordiala catre pace si viata domina spiritual general social.
Lecturand opera, am descoperit pentru mine un razboi din perspective umana. Prin numeroasele evenimente istorice, am invatat sa observ omul , ca centrul universului.Omul este cel ce dicteaza cursul evenimentelor sic ea mai mare crima este lipsirea omului de acest drept.Dorinta fiecaruia este decisive.Dreptul de autodeterminare Universala trebuie sa ramana in inimile noastre ca vesnica chemare a dreptatii. Oamenii antici isi incredintau soarta iluziilor metafizice si mitologice, incercand sa scape de responsabilitatea primordiala pentru viata lor. Au curs milenii si acum suntem obligate sa facem o alegere. Dreptatea ne curge in sange , alaturi de lasitatea si frica. Viitorul ne apartine, iar soarta nu ne-a fost scrisa in nici o carte de aur a tariilor ceresti.
Prin intermediul interventiilor jurnalistice, in cele 12 capitole , autoarea traseaza o linie de parallelism istorico-social , ce ne ajuta san e inchipuim si explicam cele intamplate.
Lilli Promet ne arata un timp greu , in care , totusi , a supravietuit o natiune, prin toate sentimentele ce nu au disparut. Aceasta opera este o chemare la rezistenta , care ar tebui sa ajunga si la noi , popor care, din frica schimbarilor, nu facem ceea ce trebuie sa facem
In fine, trebuie sa revin la certitudinea mea imperioasa. Viata ne apartine si trebuie s-o schimbam spre bine. Deciziile noastre trebuie respectate.

De ce?

Curg amintirile incet pe-a mea dorinta
O nostalgie moarta imi domina in gind
Trecut de mult uitatul recapata fiinta
Cand savurez al nostru sfant avant

De ce permitem altii pe noi sa ne conduca?
De ce de-ai nostri frati alaturi nu traim?
De ce jucam noi piesa menita sa distruga?
De ce sub semnul fricii noi inca mai dormim?

Aceste vremuri sumbre, dictate de-o greseala,
Impun revizuirea maligmei intrebari:
Vom auzi noi oare a patriei chemare?
Vom reveni noi oare la sfintele visari?

Lasă-te răstignit, adevărule, poate că te va găsi lumea în sufletul ei aşa cum l-a găsit pe Hristos.

Istoria este o greseala care se repeata. Oamenii nu pot, sau pur si simplu nu doresc sa inteleaga greselile predecesorilor. Doar evenimentele lugubre pot schimba ceva. Hristos a incercat sa faca viata mai buna prin predicile sale pacifiste, insa a fost cu adevarat auzit doar dupa ce a fost rastignit.Martirul Bortolomeu a fost auzit si cunoscut doar dupa ce i-a fost scoasa toata pielea de pe corp. Razboiul a fost sfarsit doar dupa cea mai dezastruoasa greseala a omenirei, lasnsarea pe 6 si 9 septembrie celor doua trimise ale mortii…. Totul se sfarseste doar prin distrugere completa. Totul se sfarseste in van.
Grigore Vieru, care a incercat prin opera si aforismele sale sa ne comunice adevarul, a inteles acest lucru inainte tuturor. Cuvantul nu are putere. Putem sa auzim multe lucruri asupra carora trebuie sa gandim, insa de multe ori incercam sa evitam acest lucru. In trecerea sangeroasa prin intunecimea istorie, oamenii au invatat sa se teama. Toti sunt nemultumiti, insa nimeni nu doreste o schimbare. Ne tinem de un prezent care nu ne apartine, incercam sa oprim acest ciclu implacabil a istoriei. Oamenii nu doresc sa creada intr-un viitor mai bun , din frica unuia mai rau.
De ce, totusi, sesizam mai bine durerea , decat cuvintele? Cred ca imi pot raspunde la aceasta intrebare. Durerea este ceea cu ce se termina o viata de luptator. Sentimentul malefic slujeste drept limita evenimentelor, iar o transgresare este imposibila. Mustrarile de constiinta sunt cele mai puternice simtiri ale omului. Iar atunci cand noi vedem durerea cuiva, anume acest sentiment il simtim. Ne simtim vinovati de ceea ca nu a fost auzit , ca nu a fost ascultat si sfaturile lui nu au fost urmate.Un exemplu a puterii acestor sentimente este puetrea exercitata in trecut ( mai putin in prezent) de biserica catolica asupra lumii(sa nu ma inteleaga cineva gresit, eu sustin ideea unei biserici , omul are nevoi de credinta pentru a avea un punct de reper la care sa se poata mereu intoarce). Biserica catolica este construita pe baza miturilor despre martiri , pentru a face oamenii sa se infricoseze mai tare, pentru ai face sa doreasca sa se ascunda sub nimbul luminos al bisericii. Multe din aceste istorisiri religioase nu sunt adevarate, insa ele ajuta pentru ilustrarea ( desi exagerata) a unei lumi arhiplina de tragitism , de durere si de crime. Cuvintele nu sunt destule pentru a ilustra si a convinge omul, de aceea biserica a apelat la picture. Picturile bisericesti , cum ar fi cele ale lui Caravagio , ne fac sa credem in ceea ce vedem . Aici intelegem ca pe sange am crescut , si incercam sa evitam acelasi viitor.
Si totusi , care este motivul unei asemenea atitudini din partea oamenilor? Frica, sau poate indolenta noastra ne oblige sa renuntam la actiuni pana in ultimul moment.
Anume acest neajuns primordial a incercat sa-l combata Grigore Vieru prin opera sa, prin indemnele sale la lupta. A trait ca un martir si s-a stins din viata ca un martir, fara sa fie ascultat si inteles pana la capat. Indemnurile sale raman o prezenta in fiecare din noi. Sucomband in real, Grigore Vieru a obtinut nemurirea in etern, a devenit ceea ce trebuia sa devina in viata, faclia viitorului nostru.
Oare chiar nu suntem capabili san e intelegem greselile din cuvinte? Oare chiar trebuie sa fie aduse jertfe pentru ca noi sa incepem sa iubim , sa schimbam, sa luptam?? “Dumnezeu a plans peste tara cu lacrima limbii noastre “ . Cuvantul trebuie sa schimbe totul. Sa nu asteptam noi martiri, sa-I respectam si sa-i iubim pe cei care sunt vii, sa intelegem adevarul din cuvinte. Aceasta ne-a spus Vieru toata viata. Sa-i urmam, deci , ultimul sfat.

Jurnalul

Jurnalul cazu, insotit de un sunet neplacut , pe podeaua de lemn , veche si prafuita.Avea coperta de piele si o inscriptie stralucitoare pe ea. In bucata de oglinda ce a mai ramas pe dulapul vechi se reflectau caldele cuvinte de pe coperta … « Amintirile ».
Femeie de pe păturile de pe podea nu reactiona. Nu mai avea putere sa-l ridice. Nu mai avea putere sa ingrijeasca ultimul lucru calitativ care i-a ramas. Cativa ani in urma era o femeie respectata de toti, inflacarata in revolutie, buna fata de ceilalti oameni.
Si acum iat-o… in subsolul unei case batrane, in care proprietara a dus-o cand a gasit-o aproape inghetata langa un cos de gunoi. Era seara de craciun si doamna, tanara si bogata, a decis sa ajute batranica, in speranta ca acest fapt sa o ajute cand va ajunge in fata lui Dumnezeu. A dus-o in subsolul casei sale si i-a dat putina mancare. I-a aranjat un « pat » pe podeaua rece ca gheata si a plecat la petrecerea pe care o organiza la ea acasa. Doctorul de la spitalul pentru saraci , chemat de doamna instarita in speranta de a economisi ceva bani, a refuzat sa vina, indreptatindu-se ca si el trebuia sa fie langa familia sa in sarbatorile de iarna. Doamna bogata a decis ca ajutorul medical pentru batranica va mai astepta pana cand se termina sarbatorile de iarna.
Batranica intoarse capul catre Jurnalul surprinzator de curat. El era tot ce i-a mai ramas din cealalta viata.
A crescut intr-o familie de tarani muncitori, chinuiti de un regim totalitar mult prea sever si incorect. Toata copilaria tatal i-a povestit despre o viata mai buna . Viata din afara garzii de fier, viata libera, viata in care fiecare poate deveni orcine. Fata a crescut pe un ton revolutionar bine conturat. Comunica altor copii despre minunile din « tara de dincolo ». Fiind eleva exemplara, a primit ocazia de a invata la o universitate din capitala. Insa chiar si acolo, in capitala, mai aproape de lumina tarilor libere, era supusa cenzurii. Viitoarea jurnalista nu putea publica ceea ce dorea, nu putea manca ceea ce dorea, nu putea vorbi ceea ce dorea. Oamenii se temeau sa spuna un cuvant gresit, nestiind cine le este prieten si cine le este dusman. Teroarea plutea in aer, facand-ul incarcat si murdar. Se pare ca fiecare gand gresit din punct de vedere politic era pedepsit. Aerul citea gandurile oamenilor si comunica totul unei conduceri mult prea severe. Cand incepusera actiunile de revolta ea fusese foarte entuziasmata si nu lipsea nici de la un protest. Se parea ca era prezenta pretutindeni. Era entuziasmata de gandul unui viitor luminos tot mai apropiat. Ii ajuta pe toti cei care cereau ajutor , uitand despre sine, uitand sa formeze o familie, desi multi tineri atunci ar fi fost gata s-o ceara in casatorie. Dar ea era mult prea activa in viata politica si uita sa se mai gandeasca la sine. Credea ca totul se va schimba si ea va putea aranja viata personala. Canta imnuri nationale , publica articole revolutionare, participa mereu la ceea ce credea ea telul vietii sale. Apoi a nimerit in inchisoare. Aerul rece, podeaua si peretii inghetati, rasuflarea umeda, toate acestea au dus la o boala cronica. Ziua in care revolutia a fost castigata a intalnit fata, la fel de frumoasa, pe podeaua unei camere de detinere, in cea mai ingrozitoare inchisoare a tarii. Toti detinutii politicci au fost eliberati , ea fiind printre ei.
Dupa revolutia reusita , femeia a fost uitata. Fiind deja bolnava, din cauza detinerii in inchisoare in timpul revolutiei pentru vorbele prea liberare pe care le-a zis in fata guvernului , ea nu a fost primita la nici un lucru. Incercase sa ceara ajutorul noilor sefi de stat , pe care ii cunostea inca de pe timpul marsurilor comune pe bulevardurile capitalei, insa acestia nu au dorit sa o asculte. Acum, tinand in mana puterea, nu mai doreau sa ajute pe cei care i-au ajutat candva. Pentru femeia bolnava nu s-a gasit nici loc la spital, din cauza lipsei banilor. Era inca destul de tanara si boala nu i-a furat din frumusetea femeiasca, deaceea femeia a decis sa se prostitueze. Nu era dorinta ei .. nu… dar nu a gasit alta solutie de supravietuire. In fiecare zi practicandu-si lucrul, era dezgustata de viata ei. Foarte des o bantuia gandul de a-si pune capat zilelor , dar , fiind foarte religioasa, alunga acest gand. Din cauza lucrului ei, femeia s-a mai imbolnavit de alte boli fatale. Timpul trecea si totul se schimba doar spre rau. Femeia traia cu gandul la un viitor in care alti frati de revolutie vor capata puterea si vor schimba ceva. Ea credea in bunatatea si inocenta omeneasca. Credinta, doar ea ii mai ramasese.
Dupa 5 ani de prostitutie, aceasta a ramas iar fara mancare si fara casa. La cei 40 de ani ai sai, femeia parea deja o batranica. Trecea prin fata guvernului, in speranta ca fete cunoscute o vor observa si ajuta. Dar nimeni nu a observat-o. De cateva ori chiar pe langa ea au trecut prietenii ei din trecut, insa privirea lor a cazut asupra ei doar pentru o secunda, intorcandu-se cu dispret de la hainele ponosite si murdare de pe batranica aproape inghetata. Se apropiau sarbatorile de iarna , pe care atat de mult le iubea in copilarie. Ii placea sa se joace langa bradul mic si modest impodobit, insa insotita de zambetul mandru al tatalui ei. Anume in sarbatorile de iarna a vazut un nou inceput. Aceste sarbatori i-au conferit speranta in zilele cele mai negre. Si acum , batrana , uitata si parasita, ea inca nu a pierdut speranta. Credea ca oamenii se vor schimba, ca totul va fi asa ca in povestile ei despre « tara de dincolo » din copilarie.Intr-una din zilele sumbre de iarna, doamna bogata a gasit-o in zapada neagra.
Si iat-o acum pe niste paturi , care totusi nu pot opri frigul , privind Jurnalul , care contine toata viata ei. Jurnalul care arata puterea unei credinte, unei sperante in viitor, unei dragoste nemarginita fata de oamenii ce o inconjoara si o indeferenta fata de sine insusi. Femeia si-a adunat toata puterea ramasa si a intins mana dupa Jurnal , carui file pline au inceput sa fosneasca triste. Mana tremuranda a femeiei a pus Jurnalul pe piept. Revizuindu-si viata , Elena nu a dorit sa se planga, ea era mandra de ceea ce a reusit sa faca. Era mandra ca ajutat pe cineva. Desi viata ei se termina tragic, ea inca mai avea speranta in ochi.
Un vant a batut prin ferestruica mica si sparta si a stins lumanarea. Camera s-a cufundat in intuneric.
Elena a murit cu speranta in ochi.